Nu sunt un părinte perfect. Iar uneori nu sunt nici măcar părinte. Și de cele mai multe ori nu sunt nici măcar perfect. Cu toate astea însă de fiecare dată sunt în cel mai bun punct în care, cu ceea ce am învățat deja, cu ceea ce am experimentat deja, aș fi putut să fiu.

Ce mai știu este că, cu toate că nu sunt părintele perfect pentru copilul meu, fac în fiecare moment tot ce pot în așa fel încât, pe termen lung, să îi las mai puține traume de rezolvat în terapie la maturitate. Iar asta pentru că în paralel cu creșterea lui, mă uit și la mine. De fapt, că să fiu mai corect, în paralel cu creșterea mea, fac tot ce știu în așa fel încât să îi las lui mai puține traume de rezolvat la maturitate.

Zic asta pentru că am înțeles la un moment dat că dacă eu ca adult (adultul din viața lui) nu sunt bine cu mine, ceea ce dau mai departe va fi distorsionat suficient astfel încât el să nu mai aibă direcție, să nu aibă un model funcțional care să-i servească pe post de reper.

Rolul de tata

În 2012, când s-a născut, nu am avut la dispoziție atâtea resurse câte am azi, în așa fel încât să știu că felul în care voi ajuta în procesul lui de maturizare va fi un succes. Cu toate astea, unul dintre primele lucruri pe care le-am înțeles încă de atunci a fost că am nevoie eu însumi de terapie și suport. Iar asta pentru că noul context în care mă trezisem era mult diferit în comparație cu proiecțiile pe care mi le făcusem înainte că el să apară în viața mea. Iar unul dintre acele elemente era faptul că luându-mi responsabilitatea de a fi străjer de noapte (cuvânt pretențios pentru ăla care intervine când copilul scâncește, plânge, îi e foame sau trebuie schimbat și readormit) stând nopți la rând treaz (vreo 8 luni că să dau niște context), am ajuns să clachez și să nu mai fiu funcțional. Nici ca părinte, nici ca partener și nici ca profesionist.

Responsabilitatea asta mi-am luat-o singur, ca să fiu total onest, însă mi se părea important ca, în timpul cât eram la muncă, mama pruncului să fie bine cu capu’, să nu-l traumatizeze – era tot ce știam la momentul ăla despre parenting (alt cuvânt pretențios pentru joaca de-a adulții care au primit în grijă un copchil).

Cum ziceam, elementul care avea oarecare sens în capul meu la momentul respectiv era: mama trebuie să să odihnească la fel ca înainte (cu micile diferențe legate de alăptat – la fel de important ca aspect in dezvoltarea copilului) și să lege cât mai multe ore de somn în așa fel încât să fie cât mai aproape de echilibrul pe care îl avea înainte de noul context.

Și la momentul respectiv știam asta doar instinctiv, cumva, deoarece nu citisem nimic despre importanța somnului. Asta în mare măsură datorită faptului că una dintre super-puterile mele e aceea că pot dormi oricând în orice poziție atât timp cât simt oboseală. Ce nu integrasem încă e că nu suntem toți construiți la fel și că diferențe sunt și la acest capitol.

Un alt element pe care l-am învățat empiric e că pruncul preia din stările celor din jur. De acolo și faptul că dacă nu puteam să-l adormim la prânz îl sunam pe bunicu’ care venea și se ocupa de asta. Cu Bubu adormea în cărucior aproape instantaneu și își lua porția de somn de prânz corectă. Recent am înțeles de ce bunicul lui avea efectul asta asupra lui. Era doar treabă de stare. Zen-ul la care se conecta copilul era suficient ca el să adoarmă și să doarmă liniștit.

Asta era atunci și asta era pe vremea când abia începusem călătoria înspre mine, de fapt.

10 ani mai târziu după multe ore de terapie și multe zile petrecute căutând și încercând să înțeleg și să integrez ce am înțeles, pot spune că binele copilului nu se reduce la elementele direct observabile pe care copilul le manifestă. Reacțiile lui, stările lui și aș putea spune că inclusiv starea lui generală de sănătate sunt în directă legătură cu ceea ce trăim noi ca părinți ai lui. Mai mult, privind în anii ăștia și în jurul meu, modelul de parenting pe care încercăm să-l executăm este în mare măsură rezultatul felului în care am fost noi la rândul nostru crescuți. Fie făcând exact că părinții noștri (pe modelul: dacă cu mine a mers, de ce nu ar merge și cu el), fie în sens opus pe alocuri (pe modelul: nu i-aș face așa ceva copilului meu niciodată).

Ambele modele, sau o combinație între ele, sunt folosite și activate în fiecare zi în funcție de situația din teren. Și în funcție de cât de adaptabili am devenit ca adulți, reușim să jonglăm cu modelele astea de răspuns, mai păcălind astfel încă o zi.

Cel mai important lucru însă, pe care l-am învățat dealtfel „the hard way” e acela că binele copilului, oricât de abstract ar putea suna, e direct proporțional cu nivelul de conștiență și „vindecare” al părinților lui. Și știu cât de greu de acceptat e ideea asta, cu toate astea însă, dacă chiar vrem ca pruncului să-i fie bine, e nevoie să avem curajul de a ne regla pe noi mai întâi. OK, înțeleg că nu putem pune pe pauză creșterea lui ca să ne dăm răgaz nouă să ne vindecăm etc, și să revenim în schemă când ne trece, dar ce putem face e să acceptăm că, dacă copilul nu e ok, cel mai probabil treaba asta se datorează felului în care suntem noi, adulții din viața lui.

Și așa cum ziceam și mai devreme, e nevoie de curaj să acceptăm asta și să și facem ceva cu treaba asta, însă ce vă pot promite e că dacă nu facem ceva cu noi, copilul ăla nu o să fie niciodată ok. Cel puțin nu cât timp va fi în preajma noastră. Și da, putem face lucruri pentru el în așa fel încât să nu-i mai fie așa de greu, însă rădăcina ne-ok-ului lui e tot la noi. Nu-s terapeut și nu zic toate lucrurile astea din perspectiva unuia, ci doar din cea a pățitului. Din perspectiva celui care a fost la un moment dat în punctul în care, din cauza nopților nedormite, ale tantrumurilor de peste zi, ale nesfârșitelor pusee de temperatura, tone de muci, bube și „colici” a fost aproape să renunțe: „Nu’s făcut să fiu părinte. Nu-s făcut să fiu bărbat complet. Nu-s făcut să fiu responsabil pentru o altă viață. Plec departe. Îmi pare rău…”. Dar a venit momentul ăla de declic în care am zis: „OK, și ce ar putea să meargă MAI rău? Ce aș putea să descopăr în mine, din trecut, și să fie mai dureros decât ceea ce trăiesc azi?”. Și, ca să fiu sincer până la capăt, am descoperit lucruri dureroase însă doar pentru faptul că am început procesul de vindecare, felul în care pruncul a evoluat (care între timp nu mai era atât de mic…) a fost spectaculos. Iar dacă acu’ 10-11 ani m-ar fi trimis careva la terapie, i-aș fi urat drum bun mai departe. Azi însă știu că terapia mea a fost una dintre cele mai importante chei pentru binele copilului.

În concluzie, dacă un quick-fix pe care îl aplicăm pruncului nu funcționează sau nu are rezultatul scontat (aici puteți include orice tema vreți din exercițiile de parenting moderne), e nevoie de un hard-fix la noi. Azi, eu aș începe cu mine oricum, apoi cu pruncul (dacă mai e nevoie…).

Să vă bucurați.

Andrei