Oh well… Încă un reality-check de la copila de 4 ani. A suprins într-o suflare ce are nevoie de la mine cel mai mult – să o ajut să treacă prin furtună, nu să agit și mai tare barca. Nu să mă sperii și eu de valurile emoționale, de vânt și tunete. Să fiu eu punctul de sprijin și sursa de echilibru.

Tu cum te simți când ești nervos și cineva îți spune să te calmezi? Sau plângi și auzi că n-ai motive să plângi? Din păcate sunt patternuri pe care le-am învâțat când eram mici, și deși majoritatea dintre noi nu spunem ”E rușine să plângi”, ”Te vede lumea”, ”Ești urâtă când plângi” etc, ceea ce simțim când copilul face o criză ne răscolește. Pentru că vorbele astea auzite când eram mici s-au transformat în convingeri: nu e ok să plângi.

Cu cât te așezi mai bine în parenting, cu atât îți dai seama mai mult că nu trebuie să controlezi cum se simte copilul tău sau cum reacționează în diferite situații. Îl înveți prin exemplu cum să fie om, cu toate emoțiile pe care le simte și cum să le accepte și să le gestioneze confortabil, fără să îi rănească pe cei din jur.

Și când ajungi la limită ai ocazia să îi arăți ce e de făcut – îi explici ce ai simțit și de ce te-ai enervat, îi ceri iertare dacă este nevoie și refaci legătura emoțională.

Partea cea mai faină pe care o experimentez acum cu Bri este că atunci când sunt eu supărată sau nervoasă, vine să mă mângăie, îmi dă o îmbrățisare cu miros de copil și încearcă să mă facă să zâmbesc. Începe să mă regleze și ea pe mine, pentru că a văzut cum se face. Nu, nu îmi iese să fiu liniștită de fiecare dată când e ea supărată, dar tot mai des.